Săptămîna trecută în drumul meu de la serviciu spre casă am purtat o discuție cu una din colegele mele de serviciu și la un moment dat i-am povestit că am o bănuială cu determinare de convingere că viața socrului meu natural, Constantin Salcia, a fost sursă de inspirație pentru Marin Preda atunci cînd l-a creat pe Victor Petrini. În timp ce-i spuneam chestia asta mă gîndeam că afirmația mea sună cam curajos și ușor avîntat în urechile colegei mele.
Cînd am ajuns acasa am dat drumul la televizor și era setat pe TVR Cultural, la emsiunea lui Patapievici "Înapoi la argument" și nu am zăbovit acolo pentru că sînt dezamăgită de realizator.
A doua zi la serviciu colega mea mi-a spus că a ajuns acasă și ca și mine a dat drumul la tv și că era emisiunea "Țnapoi la argument" și că Patapievici o întreba pe invitata lui "Nu-i așa că Marin Preda s-a inspirat din viața lui I.D.Sîrbu cînd l-a creat pe Victor Petrini?" Și doamna aceea a spus că Marina Preda s-a inspirat din viața mai multor scriitori și cunoscuți atunci cînd a scris "Cel mai iubit dintre pămînteni" și așa devine credibilă bănuiala mea.
Socrul meu natural se numea Cosntantin Salcia, a fost poet și corespondent de război la ziarul "Soldatul" și a făcut 6 ani pușcărie politică pentru că a semnat corespondență de război și cînd noi am întors armele împotriva nemților și rușii ne-au eliberat a fost taxat după aceea ca dușman al poporului și arestat pentru faptul că a scris la ziarul cu pricina. Și am aflat mai multe despre el în cartea autobiografică "A doua viață" în care a descris perioada de detenție și cum a ajuns să facă pușcărie, carte pe care am găsit-o pe LibrăriaOnline.ro și asta după ce el a murit și s-a întîmplat la 40 de zile după ce tatăl vitreg a lui Valentin a murit.
Oricum e o poveste ciudată, tatăl meu a lucrat în securitate și tatăl lui Valentin a făcut pușcărie politică.
Marin Preda l-a ajutat după ce a iesit din pușcărie și a lucrat la editura Cartea Românească și am intrat în posesia unei părți din volumele de poezie pe care le-a publicat și găsesc că a compus niște poezii foarte frumoase. Am aflat că a făcut și versur pentru cântece patriotice pentru corul armatei.
luni, 27 februarie 2012
sâmbătă, 25 februarie 2012
Mihai
Anul trecut pe 1 ianuarie am primit un telefon de la Mihai. Nu mai vorbiserăm de multă vreme și m-a căutat să-mi spună că și-a făcut o casă la Cornu, lîngă Cîmpina și că i-ar face mare plăcere să-l vizităm.
Știam că începuse să construiască casa asta cu mai bine de 10 ani în urmă și în sfîrșit o terminase.
Mihai este un fost coleg de liceu cu care am multe amintiri plăcute și printre altele ne leagă și faptul că nici eu și nici el n-am fost printre preferații distinsului nostru diriginte.
Și uite așa m-am trezit reînodînd o prietenie rămasă cîndva în suspans. A trecut un an de atunci, timp în care i-am făcut numeroase vizite lui Mihai și cel mai mult îmi place să dansez pe terasa casei (îmi place s-o numesc prispă), terasă care parcă a fost construită musai pentru mine.
Și pentru că eu am avut un sfîrșit de an marcat de schimbarea slujbei, mai bine zis a patronilor firmei la care lucrez, nu mai trecusem pe la Mihai de prin luna septembrie.
Azi am fost la Azuga fiind extrem de dornici de o partidă de ski, ne-am înhămat la drum deși știam de la buletinul meteorologic că va bate vîntul și din cauza asta exista riscul să nu meragă instalațiile de transport prin cablu cum ar fi cabina la Sinaia, telegondola la Azuga și telescaunul la Predeal. Dimineață în București a fost cald și se anunța o zi însorită și plăcută ceea ce a și fost pînă la intrarea în Sinaia cînd cerul a devenit brusc violet și vîntul se simțea că bate din ce în ce mai tare.
Cu toate astea ne-am continuat drumul și am ajuns pînă la baza pîrtiei Sorica, din Azuga, unde nu urca nimic și ne-am dat seama că ziua de ski era ratată și că probabilitatea ca să meragă vreun cablu în Sinaia sau Predeal era destul de mică. În Azuga mergea doar teleschiul, dar pentru calibrul nostru de schiori de cursă lungă era prea puțin.
Așa că ne-am hotărît să trecem pe la Mihai. Pe drum am ascultat emisiunea de la Radio Guerrilla, "Războiul sfîrșitului de săptămînă" cu Iulian Tănase și Mitoș Micleușanu. A fost o emisiune foarte reușită, și nu era singura de acest fel, și pot să spun că ne-a salvat ziua și am înghițit mai ușor gălușca cu ratatul skiului pe ziua de azi fără să știm ce urma să ne aștepte.
Pe drum mă gîndeam dacă o să-l găsim pe Mihai la Cornu, de obicei vine în week end și în zilele libere.
Am ajuns în poarta casei și ne-am dat seama că era cineva acasă. Am depășit curtea casei lui Mihai și am găsit un loc de parcare cu două curți mai înainte de curtea lui. Am parcat mașina și am făcut cale întoarsă ca să ajungem la Mihai și pe drum ne-am întâlnit cu el, venea de la un vecin.
Și cum venea din sens opus s-a repezit și m-a luat în brațe și și-a așezat capul pe umărul meu și a stat așa lipit de mine mai bine de un minut și mi-a zis "Lumi daca-ai ști cît m-am gîndit la tine!".
Am rămas ușor nedumerită de căldura îmbrățișării și de tonul lui schimbat și ușor patetic. Pe urmă l-a îmbrățișat și pe Valentin și am intrat cu toții în curte.
Curtea și casa arătau splendid, era zăpadă și soare din abundență.
Am intrat în bucătărie, acolo erau și alți musafiri care s-au bucurat nespus să ne vadă. Oamenii se pregăteau să se așeze la masă și în aer se simțea o veselie forțată.
Și cum stăteam așa și discutam cu toții și povesteam ce am mai făcut de cîndnu ne nmai văzuserăm am observat că Mihai slăbise ști statea cu barbia ușor lipită de piept și la un moment dat a întrerupt conversația și ne-a invitat pe toți să ne așezăm la masa și asta după ce încerca să ne spună ceva, mai exact mie și lui Valentin. Eram destul de nedumeriți pentru că simțeam că atmosfera căpăta conotație de încordare și într-un tîrziu Mihai ne întreabă "voi nu știți ce s-a întîmplat?" "Nu, ce să știm?"
Și într-o fracțiune de secundă am crezut că a avut niște necazuri cu banii și și-a pierdut casa și l-am întrebat dacă a pățit ceva legat de casă și el le-a răspuns că nu, că e ceva legat de el și atunci si-a desfăcut fermoarul de la puloverul pe gât pe care îl purta și așa am văzut o cusătură în cruce care se întindea pe gît și pe piept și două găuri în capul pieptului și atunci am simțit că mi-a căzut tavanul în cap.
Mihai cu o lună în urmă descoperise că are cancer la trahee și suferise o operație grea și extrem de riscantă, operație în urma căruia i se extirpase o tumoră de mărimea unei nuci.
Riscul fusese enorm pentru că putea să-și piardă vocea și să respire artificial printr-o gaură pe care ar fi urmat să i-o facă în gît. Se externase de 11 zile și recuperarea fusese spectaculoasă într-un timp incredibil de scurt.
Miahi acum era alt om, trecuse prin această cumpănă și își schimbase total perspectiva asupra vieții, el fiind un tip singuratic și ursuz și în urma acestei încercări și-a dat seama cît de important este să-i aibă pe prieteni și pe cei dragi alături.
A început să plîngă și a venit și m-a luat în brațe și mi-a spsus "Să mă înveți să dansez!".
În septembrie cînd fuseseră ultima oară în vizită pe la el plecaserăm oarecum întristați că nu rezonam cu Mihai și că el nu înțelegea noțiunea de a ști să și pierzi timpul nu numai să-l ai tot timpul ocupat cu ceva.
Sînt bulversată și răscolită de imaginea lui Mihai care cînd rîdea, cînd plîngea, cînd ne lua în brațe pe rînd și spunea că acum a înțeles că trebuie să trăiască altfel decît o făcuse pînă să afle că are cancer.
Ar fi trebuit să scriu mai mult însă sînt puternic afectată și zguduită de ce mi s-a întîmplat azi.
Și așa am înțeles de ce nu am ajuns să schiem și de ce Mihai ne-a (m-a) îmbrățișat cu atîtă căldură.
N-am să uit niciodată disperarea și nevoia lui de dragoste pe care a le-a lăsat să iasă din el.
Știam că începuse să construiască casa asta cu mai bine de 10 ani în urmă și în sfîrșit o terminase.
Mihai este un fost coleg de liceu cu care am multe amintiri plăcute și printre altele ne leagă și faptul că nici eu și nici el n-am fost printre preferații distinsului nostru diriginte.
Și uite așa m-am trezit reînodînd o prietenie rămasă cîndva în suspans. A trecut un an de atunci, timp în care i-am făcut numeroase vizite lui Mihai și cel mai mult îmi place să dansez pe terasa casei (îmi place s-o numesc prispă), terasă care parcă a fost construită musai pentru mine.
Și pentru că eu am avut un sfîrșit de an marcat de schimbarea slujbei, mai bine zis a patronilor firmei la care lucrez, nu mai trecusem pe la Mihai de prin luna septembrie.
Azi am fost la Azuga fiind extrem de dornici de o partidă de ski, ne-am înhămat la drum deși știam de la buletinul meteorologic că va bate vîntul și din cauza asta exista riscul să nu meragă instalațiile de transport prin cablu cum ar fi cabina la Sinaia, telegondola la Azuga și telescaunul la Predeal. Dimineață în București a fost cald și se anunța o zi însorită și plăcută ceea ce a și fost pînă la intrarea în Sinaia cînd cerul a devenit brusc violet și vîntul se simțea că bate din ce în ce mai tare.
Cu toate astea ne-am continuat drumul și am ajuns pînă la baza pîrtiei Sorica, din Azuga, unde nu urca nimic și ne-am dat seama că ziua de ski era ratată și că probabilitatea ca să meragă vreun cablu în Sinaia sau Predeal era destul de mică. În Azuga mergea doar teleschiul, dar pentru calibrul nostru de schiori de cursă lungă era prea puțin.
Așa că ne-am hotărît să trecem pe la Mihai. Pe drum am ascultat emisiunea de la Radio Guerrilla, "Războiul sfîrșitului de săptămînă" cu Iulian Tănase și Mitoș Micleușanu. A fost o emisiune foarte reușită, și nu era singura de acest fel, și pot să spun că ne-a salvat ziua și am înghițit mai ușor gălușca cu ratatul skiului pe ziua de azi fără să știm ce urma să ne aștepte.
Pe drum mă gîndeam dacă o să-l găsim pe Mihai la Cornu, de obicei vine în week end și în zilele libere.
Am ajuns în poarta casei și ne-am dat seama că era cineva acasă. Am depășit curtea casei lui Mihai și am găsit un loc de parcare cu două curți mai înainte de curtea lui. Am parcat mașina și am făcut cale întoarsă ca să ajungem la Mihai și pe drum ne-am întâlnit cu el, venea de la un vecin.
Și cum venea din sens opus s-a repezit și m-a luat în brațe și și-a așezat capul pe umărul meu și a stat așa lipit de mine mai bine de un minut și mi-a zis "Lumi daca-ai ști cît m-am gîndit la tine!".
Am rămas ușor nedumerită de căldura îmbrățișării și de tonul lui schimbat și ușor patetic. Pe urmă l-a îmbrățișat și pe Valentin și am intrat cu toții în curte.
Curtea și casa arătau splendid, era zăpadă și soare din abundență.
Am intrat în bucătărie, acolo erau și alți musafiri care s-au bucurat nespus să ne vadă. Oamenii se pregăteau să se așeze la masă și în aer se simțea o veselie forțată.
Și cum stăteam așa și discutam cu toții și povesteam ce am mai făcut de cîndnu ne nmai văzuserăm am observat că Mihai slăbise ști statea cu barbia ușor lipită de piept și la un moment dat a întrerupt conversația și ne-a invitat pe toți să ne așezăm la masa și asta după ce încerca să ne spună ceva, mai exact mie și lui Valentin. Eram destul de nedumeriți pentru că simțeam că atmosfera căpăta conotație de încordare și într-un tîrziu Mihai ne întreabă "voi nu știți ce s-a întîmplat?" "Nu, ce să știm?"
Și într-o fracțiune de secundă am crezut că a avut niște necazuri cu banii și și-a pierdut casa și l-am întrebat dacă a pățit ceva legat de casă și el le-a răspuns că nu, că e ceva legat de el și atunci si-a desfăcut fermoarul de la puloverul pe gât pe care îl purta și așa am văzut o cusătură în cruce care se întindea pe gît și pe piept și două găuri în capul pieptului și atunci am simțit că mi-a căzut tavanul în cap.
Mihai cu o lună în urmă descoperise că are cancer la trahee și suferise o operație grea și extrem de riscantă, operație în urma căruia i se extirpase o tumoră de mărimea unei nuci.
Riscul fusese enorm pentru că putea să-și piardă vocea și să respire artificial printr-o gaură pe care ar fi urmat să i-o facă în gît. Se externase de 11 zile și recuperarea fusese spectaculoasă într-un timp incredibil de scurt.
Miahi acum era alt om, trecuse prin această cumpănă și își schimbase total perspectiva asupra vieții, el fiind un tip singuratic și ursuz și în urma acestei încercări și-a dat seama cît de important este să-i aibă pe prieteni și pe cei dragi alături.
A început să plîngă și a venit și m-a luat în brațe și mi-a spsus "Să mă înveți să dansez!".
În septembrie cînd fuseseră ultima oară în vizită pe la el plecaserăm oarecum întristați că nu rezonam cu Mihai și că el nu înțelegea noțiunea de a ști să și pierzi timpul nu numai să-l ai tot timpul ocupat cu ceva.
Sînt bulversată și răscolită de imaginea lui Mihai care cînd rîdea, cînd plîngea, cînd ne lua în brațe pe rînd și spunea că acum a înțeles că trebuie să trăiască altfel decît o făcuse pînă să afle că are cancer.
Ar fi trebuit să scriu mai mult însă sînt puternic afectată și zguduită de ce mi s-a întîmplat azi.
Și așa am înțeles de ce nu am ajuns să schiem și de ce Mihai ne-a (m-a) îmbrățișat cu atîtă căldură.
N-am să uit niciodată disperarea și nevoia lui de dragoste pe care a le-a lăsat să iasă din el.
vineri, 24 februarie 2012
Între vis și realitate nu e decât un pas
Visul mi-a fost îndeplinit, am căsit și castroane closet grație unui îngeraș
http://www.amazon.com/dp/B002SQG4TU/?tag=047-20&fb_source=message
http://www.amazon.com/dp/B002SQG4TU/?tag=047-20&fb_source=message
joi, 23 februarie 2012
miercuri, 22 februarie 2012
marți, 21 februarie 2012
duminică, 19 februarie 2012
Obiecte pierdute
Am primit la un moment dat un calendar de birou din ăla de pus pe masă și cum nu știam ce să fac cu el m-am apucat să notez cu pixul zilele de naștere ale prietenilor, ale colegilor de serviciu și ale cunoscuților și de fiecare dată cînd venea un an nou și odată cu el și calendarul de birou aferent pe care îl primeam de la te miri cine făceam translatarea acestor notițe.
Îmi plăcea mai mult să procedez așa decît să aleg unul din nenumăratele mijloace de aducere aminte a zilelor de naștere sugerate de high tech-ul și gadget-urile din dotare.
Era frumos că în timp ce-mi notam ziua cuiva începeam să-mi derulez amintiri legate de persoana în cauză și nu avea importanță dacă o vedeam frecvent sau foarte rar și cel mai interesant este că în fiecare an cînd exersam acest ritual amintirile care îmi năvăleau în minte nu erau mereu aceleași.
În timp, am început să fiu atentă la un amănunt care începuse să mă agaseze imperceptibil, amănuntul era că începusem să țin socoteala celor care erau prezenți în lista asta și care nu mă sunau să-mi spună "la mulți ani" de ziua mea. Deh, obicei de scolopendră! Îndrăznesc să spun că acest amănunt mai mult mă durea decît mă agasa deși îmi asum efectul atutudinii mele care de cele mai multe ori solicită și îndepărtează oamenii cu care am de-a face sau cu care țin legătura.
La un moment dat zilele astea de naștere le-am bifat și în calendarul unei agende minuscule de buzunar pe care mi-o cumpărase Valentin. Mi-era drag de ea pentru că era micuță și pentru că era de la Valentin.
Și cum la fiecare mutare se întîmplă să pierzi CEVA LA CARE ȚII ÎN MOD DEOSEBIT, așa s-a întîmplat că atunci cînd ne-am mutat din Edipresse în Ringier (și la propriu, și la figurat) am pierdut agenda mea miniaturală și după aproape trei săptămîni de cînd am constatat asta, nici acum nu mi-a trecut părerea de rău, e ca un junghi care mă străpunge ori de cîte ori îmi aduc aminte de ea.
Și după luni de așteptare și suferință mocnită am ajuns să ne mutăm (cu firma) și în procesul mutării mi-am pierdut și calendarul de birou de anul trecut. Apucasem să notez în noul calendar zilele de naștere pînă în luna mai și nu știu de ce am luat calendarul cu mine cu gîndul să continuu translatarea de la serviciu și uite așa am pierdut și calendarul!
Și iarăși am gîndurile alea ciocan! De fiecare dată cînd îmi aduc aminte de agendă și de calendar simt că iau un zid în cap. Și uite că azi mi-a trecut în mine un gînd, dacă trebuia să pierd calendarul pentru că erau acolo oameni cu care mă istoveam să țin legătura?
În ultima vreme pentru că am fost stresată de problema job-ului și m-am gîndit întotdeauna în altă parte decît la ceea ce făceam în mod curent, am ajuns să pierd multe obiecte și am căpătat obiceiul să nu mă mai străduiesc să le caut. Renunț să caut obiectele pierdute gîndindu-mă că o să le găsesc atunci cînd n-o să le mai caut și de cîteva ori metoda asta a funcționat.
Sînt curioasă dacă într-un tîrziu o să apară calendarul ăla!
Mie îmi place reciprocitatea deși se întîmplă s-o dau și eu în bară la capitolul ăsta!
De curînd am revăzut filmul "Calendarul ucigaș"!
vineri, 17 februarie 2012
ilustru lacustru
imagine imaginată ilustrată ilustru cu lustru în lacustru
azi mi-a ieșit și de multă vreme nu îmi mai ieșise ceva
sper să fiu mai liniștită în perioada care urmeaza, măcar o juma' de an, hai un an, hai doi
azi mi-a ieșit și de multă vreme nu îmi mai ieșise ceva
sper să fiu mai liniștită în perioada care urmeaza, măcar o juma' de an, hai un an, hai doi
joi, 16 februarie 2012
Un "Nu" hotarît bombei cu neutroni!
Pe vremea lui ceașcă s-a spus o singură dată "NU" în mod organizat (sau cel puțin așa știu eu) și anume în chestia cu bomba cu neutroni și era sloganul "Să spunem NU bombei cu neutroni" și te chema la serviciu la biroul personal și te punea să te semnezi și să scrii "NU" pe o listă în care îți apărea numele, dacă nu semnai și nu scriai "Nu" erai terminat. Teoretic, căci practic am avut un coleg care a scris "DA" și am crezut cu toții c-o să-l dea afară și-or să-l închidă, dar n-a fost așa. S-a căcat conducerea pe ea de frică și au mușamalizat cazul ca să nu apară mai departe că există și oameni care se împotrivesc curentului. Colegul ăla al meu a murit ulterior de inima și avea o vorbă mișto care suna așa "ca să fii șef în comunism trebuie să fii prost și canalie". Ulterior m-am gîndit de multe ori la vorba asta a lui. pe vremea accea lucram la Insitutul de Cercetări Metalurgice (era in Crîngași) și eram economist "la secția prelucrări la rece".
Și tot cînd eram acolo am avut și eu o chestie cu iz de eroism și anume că am refuzat să mă duc la controlul ginecologic periodic și obligatoriu și mi-au tăiat aproape jumătate din salraiu și de la directorul insitutului și pînă la șeful de secție m-au chemat la ei să-mi ordone să mă duc la cabinetul de ginecologie și nu m-am dus și mă știau muncitorii și personalul din insitutul de cercetare ca pe aia care n-a vrut să se ducă la ginecolog.
Ce vremuri glorioase!
Și tot cînd eram acolo am avut și eu o chestie cu iz de eroism și anume că am refuzat să mă duc la controlul ginecologic periodic și obligatoriu și mi-au tăiat aproape jumătate din salraiu și de la directorul insitutului și pînă la șeful de secție m-au chemat la ei să-mi ordone să mă duc la cabinetul de ginecologie și nu m-am dus și mă știau muncitorii și personalul din insitutul de cercetare ca pe aia care n-a vrut să se ducă la ginecolog.
Ce vremuri glorioase!
Să spunem un NU hotărît bombei cu neutroni!
Pe vremea lui ceașcă s-a spus o singură dată "NU" în mod organizat (sau cel puțin așa știu eu) și anume în chestia cu bomba cu neutroni și era sloganul "Să spunem NU bombei cu neutroni" și te chema la serviciu la biroul personal și te punea să te semnezi și să scrii "NU" pe o listă în care îți apărea numele, dacă nu semnai și nu scriai "Nu" erai terminat. Teoretic, căci practic am avut un coleg care a scris "DA" și am crezut cu toții c-o să-l dea afară și-or să-l închidă, dar n-a fost așa. S-a căcat conducerea pe ea de frică și au mușamalizat cazul ca să nu apară mai departe că există și oameni care se împotrivesc curentului. Colegul ăla al meu a murit ulterior de inima și avea o vorbă mișto care suna așa "ca să fii șef în comunism trebuie să fii prost și canalie". Ulterior m-am gîndit de multe ori la vorba asta a lui. pe vremea accea lucram la Insitutul de Cercetări Metalurgice (era in Crîngași) și eram economist "la secția prelucrări la rece".
Și tot cînd eram acolo am avut și eu o chestie cu iz de eroism și anume că am refuzat să mă duc la controlul ginecologic periodic și obligatoriu și mi-au tăiat aproape jumătate din salraiu și de la directorul insitutului și pînă la șeful de secție m-au chemat la ei să-mi ordone să mă duc la cabinetul de ginecologie și nu m-am dus și mă știau muncitorii și personalul din insitutul de cercetare ca pe aia care n-a vrut să se ducă la ginecolog.
Ce vremuri glorioase!
Și tot cînd eram acolo am avut și eu o chestie cu iz de eroism și anume că am refuzat să mă duc la controlul ginecologic periodic și obligatoriu și mi-au tăiat aproape jumătate din salraiu și de la directorul insitutului și pînă la șeful de secție m-au chemat la ei să-mi ordone să mă duc la cabinetul de ginecologie și nu m-am dus și mă știau muncitorii și personalul din insitutul de cercetare ca pe aia care n-a vrut să se ducă la ginecolog.
Ce vremuri glorioase!
miercuri, 15 februarie 2012
M-aș apuca de altceva, dar nu știu de ce!
Pe care îl aud vrea să se apuce de altceva, dar nu știe de ce anume.
Intelectuali subțiri vor să se apuce de cultivat legume și țoapele cu "stil" scriu cărți.
Intelectuali subțiri vor să se apuce de cultivat legume și țoapele cu "stil" scriu cărți.
duminică, 12 februarie 2012
sâmbătă, 11 februarie 2012
vineri, 10 februarie 2012
Blesteme
M-au ajuns blestemele colegilor mei de cameră, dtp-iștii!
De cînd ne-am mutat în buncăr și stăm în mijlocul redacțiilor de care aparținem, sînt năucă de cît se vorbește în jur!
Pînă acum le-am tot zis să vorbească mai încet sau mai puțin și am sfîrșit prin a-i amenința c-o să încep să vorbesc!
De cînd ne-am mutat în buncăr și stăm în mijlocul redacțiilor de care aparținem, sînt năucă de cît se vorbește în jur!
Pînă acum le-am tot zis să vorbească mai încet sau mai puțin și am sfîrșit prin a-i amenința c-o să încep să vorbesc!
luni, 6 februarie 2012
Onor Radu Cosașu
Cîndva, pe vremea cînd citeam Dilema Veche și nu exista on line, am cules textul ăsta care mi-a plăcut enorm și care acum ar fi în contrapartidă la nebunia cu internetul.
Îl redau aici integral:
La o coada, într-un supermarket, asteptînd sa platesc la casa...
de Radu Cosașu, Dilema Veche nr. 60.
Toata ziua de ieri - chiar si în foiala unui supermarket, asezîndu-ma la coads sa platesc la casa - m-a hartuit textual urmatoarea socoteala:
Cervantes nu a cunoscut trenul.
Shakespeare nu a vazut niciodata o camera-video.
Eminescu nu a vazut o debarcare pe Luna.
Tacit nu a deschis nicicînd vreun ziar.
Kant nu a mers cu metroul.
Dumas nu a stiut ce este un cosmonaut.
Balzac nu s-a asezat în fata unui bancomat.
Sei Sonagon nu a citit nici un text postmodernist.
Proust nu a trimis si nu a primit vreun e-mail.
Rembrandt nu a intrat niciodata într-un cinema.
Dante nu a vazut în viata lui un aeroport.
Jules Verne nu a urcat cu liftul pîna la etajul 10.
Beethoven nu a atins cu mîna lui un calorifer.
Gogol nu a lucrat în vreo camera cu aer conditionat.
Bach nu a dat vreodata, cuiva, un telefon.
Dostoievski habar n-a avut ce este un televizor.
Goethe nu a avut în casa fax.
Voltaire nu a vazut vreodata un elicopter.
Mozart nu a auzit niciodata de un bypass.
Cehov nu a descris în nici o nuvela un geam termopan.
Bruegel batrînul nu a tinut niciodata în mîna o telecomanda.
Walt Whitman n-a trait în satul planetar.
Tolstoi, cu ochii lui, nu a urmarit zborul unei rachete sol-aer.
Flaubert, recitîndu-si frazele perfecte, nu a avut lînga el, pe masa, un magnetofon.
Socrate n-a intrat într-un hotel de 5 stele.
Stendhal nu a vorbit niciodata la un interfon.
Creanga nu s-a întins pe nici un divan psihanalitic.
Hugo [....] nu a cunoscut ce e un computer.
Goya, în atelierul sau, nu a aprins un bec electric.
Marx nu a trait nici o zi sub o dictatura a proletariatului.
Swift nu a contemplat niciodata o Statuie a Libertatii mai înalta decît Gulliver.
Caragiale nu a vazut la fata ce va sa zica un penalti.
În fond, toti s-au descurcat foarte frumos, conformîndu-se legii nescrise: "on ne peut pas empccher le progres". Toti sînt în progres de la o zi la alta, cum ne anunta, pe vremuri, Eugen Schileru, la "o coada" - lînga "Carturestii" de azi - pentru un Le Monde legal, la zi: "Turgheniev scrie din ce în ce mai bine...".
Exact asa i-am articulat si casieritei, odata ajuns în fata ei: "On ne peut pas empecher le progres". Ea a batut intens din gene si m-am simtit obligat sa-i traduc. Ea mi-a raspuns foarte amabil:
- Am înteles, domnule... si eu am facut franceza în liceu.
Pe bulevard, mi-am extins investigatia pîna în secolul trecut si am constatat - fulgerator - ca Sebastian si Camil nu s-au sunat niciodata pe mobil...
Îl redau aici integral:
La o coada, într-un supermarket, asteptînd sa platesc la casa...
de Radu Cosașu, Dilema Veche nr. 60.
Toata ziua de ieri - chiar si în foiala unui supermarket, asezîndu-ma la coads sa platesc la casa - m-a hartuit textual urmatoarea socoteala:
Cervantes nu a cunoscut trenul.
Shakespeare nu a vazut niciodata o camera-video.
Eminescu nu a vazut o debarcare pe Luna.
Tacit nu a deschis nicicînd vreun ziar.
Kant nu a mers cu metroul.
Dumas nu a stiut ce este un cosmonaut.
Balzac nu s-a asezat în fata unui bancomat.
Sei Sonagon nu a citit nici un text postmodernist.
Proust nu a trimis si nu a primit vreun e-mail.
Rembrandt nu a intrat niciodata într-un cinema.
Dante nu a vazut în viata lui un aeroport.
Jules Verne nu a urcat cu liftul pîna la etajul 10.
Beethoven nu a atins cu mîna lui un calorifer.
Gogol nu a lucrat în vreo camera cu aer conditionat.
Bach nu a dat vreodata, cuiva, un telefon.
Dostoievski habar n-a avut ce este un televizor.
Goethe nu a avut în casa fax.
Voltaire nu a vazut vreodata un elicopter.
Mozart nu a auzit niciodata de un bypass.
Cehov nu a descris în nici o nuvela un geam termopan.
Bruegel batrînul nu a tinut niciodata în mîna o telecomanda.
Walt Whitman n-a trait în satul planetar.
Tolstoi, cu ochii lui, nu a urmarit zborul unei rachete sol-aer.
Flaubert, recitîndu-si frazele perfecte, nu a avut lînga el, pe masa, un magnetofon.
Socrate n-a intrat într-un hotel de 5 stele.
Stendhal nu a vorbit niciodata la un interfon.
Creanga nu s-a întins pe nici un divan psihanalitic.
Hugo [....] nu a cunoscut ce e un computer.
Goya, în atelierul sau, nu a aprins un bec electric.
Marx nu a trait nici o zi sub o dictatura a proletariatului.
Swift nu a contemplat niciodata o Statuie a Libertatii mai înalta decît Gulliver.
Caragiale nu a vazut la fata ce va sa zica un penalti.
În fond, toti s-au descurcat foarte frumos, conformîndu-se legii nescrise: "on ne peut pas empccher le progres". Toti sînt în progres de la o zi la alta, cum ne anunta, pe vremuri, Eugen Schileru, la "o coada" - lînga "Carturestii" de azi - pentru un Le Monde legal, la zi: "Turgheniev scrie din ce în ce mai bine...".
Exact asa i-am articulat si casieritei, odata ajuns în fata ei: "On ne peut pas empecher le progres". Ea a batut intens din gene si m-am simtit obligat sa-i traduc. Ea mi-a raspuns foarte amabil:
- Am înteles, domnule... si eu am facut franceza în liceu.
Pe bulevard, mi-am extins investigatia pîna în secolul trecut si am constatat - fulgerator - ca Sebastian si Camil nu s-au sunat niciodata pe mobil...
duminică, 5 februarie 2012
sâmbătă, 4 februarie 2012
Abonați-vă la:
Postări (Atom)