Gînduri înșirate la sfîrșit de an

Ultima zi din an. Nu prea îmi vine să vorbesc despre anul care tocmai catadicsește să se încheie. A fost un an chinuitor pentru că am dus un  război al nervilor. Un pleonasm celebru "UN AN DE ZILE", din ce poate fi alcătuit un an decît din zile? Știu, ați putea spune că și din bucurii, și necazuri, realizări, eșecuri, etc....din toate cîte puțin.
Tata care era ateu a avut un prieten preot și acest preot cînd era întrebat (la pomenile pe care le slujea) de către enoriașe "ce să vă pun părinte", el răspundea acoperitor "din toate cîte puțin".


Anul ăsta mi-am trăit din plin sfaturile date altora, sfaturi care mi s-au cerut sau cu care le-am dat eu în cap de deșteaptă și înțeleaptă ce m-am crezut. O încrezută! Aș spune că e indicat să-ți trăiești sfaturile pe perioade cît mai scurte. De obicei sfaturile se cer atunci cînd există probleme și cînd ți se cer se întîmplă ca tu să fi trecut de hopuri și să dai sfaturi într-un mod cît mai detașat și relaxat. Și mai am și prostul obicei de a mă băga în sufletele oamenilor și uite că mi s-a întors, a fost momentul să mă bag adînc în propriul meu suflet și nu prea mi-a plăcut ce am găsit acolo.

Dar, viața fără probleme e un nonsens și o utopie. Chiar și atunci cînd n-ai probleme, ți le cauți și asta înseamnă că nu poți duce niciodată lipsă de așa ceva. Jung spunea că viața e încercarea de a rezolva un lung șir de probleme și că nu e bine să-ți dorești ca acest șir să fie prea scurt. E o prostie să spui: vreau să nu mai am probleme! Și atunci ce să faci?
Tot Jung mai spunea că poți lucra și după moarte la ceea ce te-a frămîntat pe vremea cînd încă mai existai pe pămînt sau chiar la proiectele pe care le-ai dezvoltat pe vremea cînd ființai. Na, că m-am trezit scriind și cuvîntul proiecte atît de "drag" mie. Se prăvălesc proiectele peste noi, peste români mai ales, peste întreaga omenire, ne sufocăm de proiecte și se duce dracului și planeta și omenirea și tot așteptăm ca pe o mîntuire să ne înghită Melancholia.

Pentru că tot am pomenit de Jung. Mi s-a întîmplat și ceva plăcut în acest an. Mi-am regăsit una dintre cărțile favorite pe care o credeam împrumutată și pierdută, "Amintiri, vise, reflecții" pe care Jung a scris-o cu cîțiva ani înainte de a muri și din care obișnuiesc să mai recitesc din cînd în cînd chestii pe care le descrie el acolo și care mi-au trezit interesul. Mi-a plăcut sau mai bine zis mi-a convenit ce scrie el despre trecerea în lumea de dincolo. E adevărat că atunci cînd a scris cartea el încă nu trecuse dicolo, dar tot mi s-a părut interesant ce zice acolo.

Nu-mi vine să spun că sper la un an mai bun. Îmi vine să spun că îmi doresc să fac eu însămi ceva ca să am un an mai bun, eu prin și cu puterea mea (cum spunea o clasică tînără în viață), mai nasol e cînd asta nu depinde numai de tine, dar dacă și-ar dori mai mulți să-și facă singuri un an mai bun, poate pus mînă de la mînă o ieși un an mai bun pentru cît mai mulți dintre noi. Vorba aceea, Dumnezeu îi ajută pe cei ce se ajută singuri.
Cred că îmi doresc să fiu puternică sau mai puternică ca pînă acum ca să-mi pot așterne un an mai bun și nu numai pentru mine. Acum se naște altă dilemă, oare ce consideri tu că e bun pentru tine poate fi bun și pentru ceilalți și uite așa dau în mlaștina făcutului de bine cu forța, altă epopee.
Se spune că cel mai bine e ca omul să ajungă să aleagă binele de rău.

A, să nu uit! Anul ăsta m-am apucat să citesc Filocalia. Vast program! Înaintez greu și mă cutremur de ce cistesc acolo. Filocalia daca e să-i fac o descriere succintă e ca un fel de ghid de bună purtare. Mi se pare că e mai pe înțeles decît Biblia, cel puțin pentru o nemernică precum sînt eu.
Gata, mă opresc!

Îmi doresc un an mai limpede și mai puțină căpială în capul meu și al semenilor mei!

Deci, vă urez din toate cîte puțin! Asta să fie oare o posibilă definiție a echilibrului?

Întrebare

Mă, vouă vă place cum trăiți?

Refugiu

"Fiecare dintre noi are propriul iad în care să se ducă".

Sweet Bird of Youth

Vizita bătrînei doamne

Am văzut că la Naționalul bucureștean se joacă “Vizita bătrînei doamne” cu Maia Morgenstern în rolul principal și mi-am adus aminte de celebrul “The Visit” cu numai puțin celebra Ingrid Bergman și mă gîndeam că Maia totuși e cam tînără ca să joace rolul ăsta și așa am realizat că atît Bergman cît și Morgenstern a interpretat/interpretează rolul ăsta la vîrsta 49 de ani. Oare așa s-a brodit sau e o brodeală calculată?!
"The Visit" a fost mult mai mult mediatizat, cel puțin la noi, însă mie mi-a plăcut enorm "Autumn Sonata" (Höstsonaten) în regia lui Ingmar Bergman și unde Ingrid avea 63 de ani și a făcut un duet extraordinar cu mai tînăra pe atunci,  Liv Ullmann și unde mai pui că filmul era jucat în suedeză.
Ce putea fi mai elocvent s-o auzi pe Berman jucînd în limba ei maternă? Da' nici cu Liv Ullmann nu mi-a fost rușine!

Caracterizare succintă și elocventă

"Ceea ce un neamț FACE în 10 zile, un român POATE SĂ FACĂ în 5 zile, nenorocirea e că O FACE în 3 zile".

Generalul August von Mackensen

Grand Hotel du Boulevard

În sfîrșit, s-a încheiat și restaurarea hotelului "Bulevard"!
Și iarăși mă gîndesc la București, orașul meu natal siluit și răvășit care poate fi comparat cu o dantură cu dinți pestriți...aici un implant, aici un dinte lipsă, aici un dinte de tablă, aici unu' de aur, aici o carie.

Bucureștiul e ca o femeie cîndva frumoasă și elegantă pe care au vrut s-o fută toți și care a reușit, a strîmbat din nas după ce a avut-o. Așa urîțită și știrbă, răvășită și bătrînă dă de mîncare multor nenorociți, nenorociți de toate categoriile. Poți fi nenorocit de soartă sau nenorocit ca structură sufletească, cei din urmă îi domină pe cei dintîi.

"Eleganță și armonie" și mai ales grija pentru detalii.

Fuga de realitate

Sărbători știftoase

Românilor le-au amorțit aspirațiile, entuziasmul, idealurile și cîte și mai cîte. Îmi place că ne tot urăm "sărbători fericite", "un an mai bun", "să sperăm că la anu' va fi mai fine" și ne întoarcem fiecare în micimea universului nostru și fugim de realitate, și tot fugim și realitatea ne ajunge din urmă și ne dă brînci, și după ce ne ridicăm, ne împiedicăm tot de ea și tot așa. 

Noi românii nu avem exercițiul protestului. 

Pretindem mult și oferim puțin. Vom avea sărbători știftoase și nu numai.

M-am apucat și eu să-mi fac blog și emit în pustie. E ca și cum aș urla într-o sticlă și ce e și mai amuzant este că îmi plimb mesajele pe facebook și de pe facebook înapoi aici, doar, doar.  Pînă la un punct e amuzant.

 

Azi pleacă un OM! REVERENȚĂ, Václav Havel
http://www.youtube.com/watch?v=348WHt4UR0Y

Sens unic

21 Decembrie

Cîtor oameni le pasă cu adevărat cum trăiesc și unde trăiesc? Cîți dintre noi șînt conștienți de faptul că trebuie să protesteze și să lege lucrurile între ele?

După 22 de ani am senzația că ne-am întors în același punct, cu deosebirea că avem internet, mall-uri și reclame pe blocuri și mai mult de 2 canale tv.
Și la ce ne-a folosit?!

Era să uit, acum călătorim și călătorim degeaba. Nu tragem nici o concluzie, nu înțelegem nimic din ce vedem și auzim pe unde călătorim! Io asta deduc atunci cînd mă uit în jurul meu și văd o hazna.
Dulce hazna, din moment ce ne place să ne bălăcim în ea.
Toate sînt legate ca mucii!

Și colegii mei vorbesc despre Star kraft, Solitaire și "e liniște și consens" în buncărul nostru cu dtp-iști.

Plăcintă la marginea drumului

Chiar îmi strică ziua cînd văd plăcinta asta de afiș, dimineața, în drum spre serviciu.
Halal!

Secvență de dialog între două curve

Încep și eu ca Pleșu cu ale lui "Note, sări, zile", departe de mine gîndul de a mă compara cu el, adică să-mi mai postez încă o dată textele cîndva scrise prin cotloanele  virtualului.


24.11. 2006, București

Astă noapte pe cînd ieșeam de la slujbă după o zi "maraton", adică zi de deadline, în fața firmei (pe strada Buzești) erau doua curve care patrulau pe șosea și care discutau aprins și cu voce tare..în așteptarea unui client încins.
 
una către cealaltă
- ...pentru că tac’tu a fost om cu capul pe umeri, adică n-a fost fermecat de pizdă așa cum a fost mama mea fermecată de pulă ......

m-a frapat acest “fermecat” în gura unei curve, au și ele plasticitatea lor

Mitică și Mitică

Mi-am adus aminte de filmul lui Pintilie "De ce trag clopotele Mitică" de scena în care țipau toți disperați că "A murit Mitică!".

Cînd strigi "A murit Mitică!" sună caragialesc.
Cînd spui "Mitică a murit!" sună regesc.

Dacă stai să te gîndești și Mitică era un rege pentru lumea lui.

Regie și scenariu

Frunzărind știrile autohtone am simțit o undă de ironie la adresa nord coreenilor care își plîng președintele mort. Nu contest că e regie la mijloc, însă românii uită, și mai ales ăi mai în vîrstă, că la moartea lu' Dej plîngea lumea pe stradă și pe vremea lu'ceașacă nu mai vorbesc cîtă regie era de la un capăt la altu', așa că ciocu' mic!

Măcar să ne fi câștigat așa-zisa libertate în care băltim acum printr-o luptă autentică sau cum dracu' s-o mai numesc pe revoluția care ar fi trebuit să fie în '89.

Vom muri și vom fi liberi!
Sîntem putrezi de liberi.

Încetat din viață, nu mort

CTP-ul spunea că Havel a murit, iar Ion Iliescu "va înceta din viața".

Despre comuniști nu se spunea că mor, ci că încetau din viața, prea le plăcea viața și nu se gîndeau că odată și-odată le vine și lor rîndul să moară, și așa trebuia să gîndească și restul lumii despre ei, că sînt încetați și nu morți.

Doi președinți aflați la antipozi au murit în aceeași noapte, Vaclav Havel  și Kim Jong Il.

"Românii n-au avut un Havel"! De unde să-l aibă? Și dacă l-ar fi avut, poporul ăsta l-ar fi meritat sau l-ar fi susținut? (așa întreba retoric un prieten)

De data asta ar trebui să fie invidios Lars von Trier...și anume pe pruna mea..
Pruna mea era melancholică,  deși ajunseserăm în septembrie, ea tot albastru-verzuie era.

PS - A naibii prună, era o prefăcută și făcea pe melancholica. Știa că e de alt soi și n-avea cum să se închidă la culoare ca toate prunele banale. De fapt îi părea bine că e "mai altfel" decît altele.

Crăciun pentru toți

Așa scrie pe fruntea Ateneului. Care toți? Pentru norociții și mai ales pentru nenorociții care se lasă nenorociți de alți nenorociți

Patru "babe" și toate patru

Există patru "babe" cărora în mod sigur nu-ți vine să le spui în felul ăsta.
Le enumăr în ordinea vîrstei: Sophia Loren, Tina Turner, Jane Fonda și Jane Birkin.

Vremea tigăilor

Românii se bat pe tigăi, Kusturica cu al lui "Vremea țiganilor" ar trebui sa fie invidios.

Lista listelor

Cuvîntul zilei este “LISTA”, nu al zilei, al anului!.
Trăiesc ca într-un film  care s-ar putea numi “Lista lui X” ca “Lista lui Schindler” unul dintre filmele multioscarizate  ale lui Spilberg. Mă rog, situația nu e așa de dramatică  cum era acolo, dar tot despre o listă cu nume de oameni este vorba și în secvența de viață pe care o parcurg acum.
Fiecare ne aflăm pe o listă. Problema ar fi cam pe ce fel de listă ne plasăm sau sîntem plasați.
Eu acum îmi doresc să fiu pe lista celor luați care e mult mai lungă decît a celor care nu vor fi luați, e invers ca în filmul lui Spilberg.
De fapt ne aflăm cel puțin pe o listă. N-ai cum sa nu fi pe nici o listă!
Lista cu vii sau lista cu morți?
Lista celor luați sau lista celor neluați?
Lista admișilor la examen sau a respinșilor? Aici cei mai fericiți cred că sînt cei care s-au regasit pe listă cu puțin înainte de linie.
Lista celor bogați, căci lista celor săraci nu interesează pe nimeni!  Cum ar fi “TOP 500 - Primii 500 săraci ai lumii”?!
Și lista asta ar fi luuungă!
Lista listelor în care am putea fi sau nu am putea fi!
Întreb retoric pe ce lista sîntem și n-am vrea sa fim și pe ce listă nu sîntem și am vrea să fim? 

Acum doi ani am aflat cu groază că murise o fostă colegă de serviciu și pe lîngă groaza care mă cuprindea era și sentimentul de stupoare. Murise de doi ani și eu habar nu aveam, nimeni dintre cunoștnțele comune nu se gîndise să mă anunțe și pe mine. Aflasem data cînd a murit și cimitirul unde a fost înmormîntată. M-am dus la administratorul cimitirului și i-am spus pe cine caut și a scos un ceaslov mare și am început să parcurgem o listă cu nume, adică cei înmormîntați în cimitirul cu pricina. Și la un momnet dat am găsit-o și am exclamat aproape cu bucurie “Am găsit-o!” și imediat mi-am dat seama ce tîmpită sînt.  Groaznic și penibil moment!

De cîteva luni mă frâmînt și mă gîndesc daca mă ia sau dacă nu mă ia.
Da' și dacă mă ia!

Ce-ar zice Nababul?

Ce-ar zice Nababul să vadă cum arată ramele de la ferestrele palatului său (Palatul Cantacuzino)?

Chiar nu poate nimeni să le tragă o vopsea, mai ales că în Observatorul Cultural scrie cam așa:

"(elegant edificiu, situat pe Calea Victoriei, cunoscut ani la rind sub denumirea „casa Enescu“ – desi maestrul a locuit doar in cladirea din spatele impozantei constructii –, care a fost donat apoi de catre sotia sa, Maruca Cantacuzino, devenind lacasul Uniunii Compozitorilor si, firesc, al Muzeului Enescu) a fost inclus pe lista Patrimoniului Cultural European."

 "Observatorul" ăsta nu observă ce trebuie!

Capșa înainte și astăzi

Înainte, în poveste

Și astăzi, de poveste...în vremurile minunate pe care le trăim

Despre boli

Organizația Mondială a Sănătății avertizează că dragostea e o boală.
Românii au fost mai plastici în felul în care au descris-o: "Dragostea e ca o râie/ Te mănâncă și-n călcâie".

Omenirea va ajunge înapoi la amnar și la cremene

Am vazut “Melancholia” a doua oară într-un interval de timp destul de scurt.
Prima oară am făcut greșeala sa nu fiu într-o dispoziție foarte potrivită pentru a digera acest film și l-am urmărit sincopat.

E mai sănătos să vezi un film în condiții în care să nu poți întrerupe vizionarea atunci cind îți tună ție știind că o poți relua oricînd.

Lars von Trier a ales să transmită mesaje simple și cutremuratoare formulate subtil, ironic și rafinat într-un context artistic. Mesajele astea se tot trimit numai că ele nu prea ajung la noi pentru că sîntem  indiferenți, imobili sau prea apăsați de nimicniciile propriei nostre  existențe.
Mi-a placut că s-a ferit să arate într-un mod apocaliptic cam ce ne așteaptă sau ne-ar putea aștepta. M-a amuzat accentul pe care îl pune pe cele 18 găuri care definesc anvergura terenului de golf aflat în posesia unui personaj bogat.

Von Trier înfățișează  sfîrșitul lumii evocînd evenimentele la care participă o familie bogată dintr-o societate dezvoltată si nu una din Etiopia sau mai stiu eu ce loc aflat la polul foametei.

Ca semne distincte ale bogăției a ales terenul de golf și mica herghelie, la fel ca și deprinderea de a călări, cel putin asa mi s-a părut mie. Un om sărac (a se vedea o societate săracă, o țară săracă) nu prea are de ce să fie prea speriat de sfîrșitul lumii mai ales ca s-ar putea ca nici măcar să n-aibă habar că va veni. Un om sărac n-are ce pierde și nu e speriat, pe cînd unul bogat ar avea de ce să fie dacă ar ști că se sfîrșește lumeș și asta îl va prinde viu și nu mort.

Confortul poate ucide si te poate ucide.
E o paralelă între omul lucid și cel manipulat, bine înfipt în existența lui comodă și sigură

Două surori, Justine și Claire.

Justine e o tipă inteligentă și lucidă, si ca toti inteligenții și lucizii e depresivă.

Depresia ei a început să pălească pe măsură ce prezența “Melancholiei” se făcea din ce în ce mai simțită.

Nu acelasi lucru se poate spune despre Claire, sora ei, care innebunea pe masura ce-și dădea seama că dispariția Pămîntului devine o certitudine, cea mai apăsătoare certitudine pe care o avusese vreodată.
În opinia mea replica cea mai tare a filmului am considerat-o a fi aceea că ar trebui să așteptam sfîrșitul lumii în budă, traducînd asta că acolo merităm să stăm pentru că ne-am batut joc de Pamînt.

Baiețelul o tot întreba pe matușa lui cînd vor construi peșteri. De ce peșteri? Pentru ca peștera evocă eșecul civilizației. Din  peșteră am plecat, în ea ne vom întoarce.

La un moment dat Justine spune: “planeta tot ne va lovi”.
Nu spune care planetă. Se poate subîntelege ca însuși Pamîntul ne poate lovi pentru ca l-am ravășit cu inconștiența și indiferența noastră.

M-a fermecat și instrumentul acela zdrobitor de simplu pe care l-a inventat băiețelul pentru a ști ce gînduri are “Melancholia” cu Pămîntul. Un băț pe care la un capat se proptea în piept și la celalat capăt avea montat un cerc prin care se putea privi planeta ce amenința Terra. Melancholia era și ea albastră ca și victima ei, pămîntul.

Acel isntrument era mai convingător și lămuritor decît o armată de oameni de știință și internetul la un loc.
Și bețele acelea puse sub formă de piramidă. Nu tu buncăr, nu tu zid, nu tu nimic solid sau iluzoriu solid care să te poată salva.

“Antichrist” nu mi-a plcaut, dar “Melancholia”, da! ....cel puțin mie.

Dacă ne taie apa și curentul vom ajunge brusc în evul mediu timpuriu.

PS - Deși nunțile terorizează pe mulți (inclusivi pe miri) puțini au puterea de a renunța la ele, mai ales la cele programate minut cu minut.