Am
avut cîndva o șefă de care m-am îndrăgostit și căreia i-am spus că
dacă aș fi fost bărbat chiar m-aș fi îndrăgostit de ea, doamna Stanca!
În primul rînd mi-a plăcut de ea ca om și pe urmă ca șef, era genul de
șef care conducea un colectiv care n-o merita. Și Doamna Stanca
Rădulescu spunea așa "să nu te duci niciodată în locurile unde ai fost
cîndva fericit!" Azi am fost pe strada Grivița la unul din magazinele
Hobby & Art pe care cîndva îl frecventam asiduu. Și am refăcut
drumul pe care odinioară îl făceam către serviciu, adică pe strada
Buzești spre sediul firmei Edipresse unde am lucrat. Clădirea în care a
ființat Edipresse (penultimul din sediile firmei) era aproape goală și
parcă trecuse un aspirator uriaș care a aspirat firmele ocupante ale
clădirilor din zonă, fie ele blocuri cu multe etaje, fie cămăruțe la
parterul unor cladiri cu cel mult un etaj. Strada Buzești la ora 19.00
așa cum arăta îmi dădea junghiuri de melancolie, mai ales că era lumina
aceea auriu-roșcat de după-amiază, ideală pentru a face fotografii, asta
o știu de la fotografii profesioniști. Eu n-am surprins blîndețea
luminiii ci doar imaginea clădirii unde, cîndva, am fost fericită la
slujbă, chiar dacă în momentul cînd se petrecea nu realizam asta și cred
că nu numai eu. Mai bine zis a fost un context favorabil pentru a te
simți fericit fără să acorzi prea mare atenție stării ca atare și
motivelor care te făceau să fii așa. Și ca o parafrază la titlul
filmului "Alice nu mai locuiește aici" (care l-a consacrat pe Martin
Scorsese și care i-a adus Oscarul pentru cel mai bun rol feminin
actriței Ellen Burstyn) am rămas atinsă cînd am văzut că încă mai există
panoul Edipresse-ul al intrarea în clădire, și nu nuami al ei, parcă ar
fi o clădire locuite de fantome, mi-a venit în minte așa "EDIPRESSE NU
MAI LOCUIEȘTE AICI!" Și acum mă pot considera fericită și ast apentru
că am slujbă și asta pentru ca sînt mulți care n-au sau care nu mai au.
Sigur, fericirea nu se reduce numai la a avea slujbă, dar...
Am reușit să fentez ploaia și cîinii și să mă întorc de la serviciu cu bine călare pe bicicletă.
N-am rezistat să nu mă opresc pe malul Herăstrăului și să nu admir valurile.
M-am simțit ca Heatchcliff la răscruce de vînturi. Și eu sînt un fel de Heatchcliff, da' cu părul roșu.
Atunci cînd vrei să vindeci un "nebun" trebuie să te gîndești foarte bine înainte s-o încerci pentru că s-ar putea să "înnebunești" tu și el să se facă bine sau și mai rău să "înnebunești" și tu și nici el să nu se facă bine.
A dracului chestie și cu
photoshopul ăsta și cu izmeneala vedetelor care doresc să arate că au
riduri și că nu sînt nephotoshopate și tu muncești de te ia dracu ca să
iasă ridul natural și nu brazdă așa cum e el în realitate. Acum pronunț
nume de organe sexuale, dar nu le scriu.
Niciodată
să nu arunci o pereche de pantofi care ți-au plăcut și în care te-ai
simțit bine chiar și atunci cînd nu s-au păstrat foarte bine. Am dat zilele peste "pantofii de statuie". I-am botezat așa pentru că arată de parcă ar fi turnați în bronz aurit. Și mi-am adus aminte de o scenă dintr-un film cu o gagică care stătea tolanită pe bancheta din spate a unei mașini (nu mai
stiu daca era taxi) și care era încălțată cu o pereche de pantofi
expresivi și povestea că îi avea de cînd era proaspăt adolescentă, deci
de o mulțime de ani (nu mai știu sigur dacă filmul nu era "Paris, je
t'aime") S-ar putea ca eu să fi ținut mineta aiurea sau să fi pus de la mine, dar cred că ați prins ideea. Din cînd in cînd, bunica mea și fiul ei, adică tatăl meu, îmi dădeau bani și îmi spuneau "Ia-ți și tu o pereche de pantofi!"
M, prietena mea, s-a născut acum vreo 57 de ani dintr-o mamă poloneză și un tată necunoscut.
Poloneza era hotărîtă să avorteze și a fost convinsă de către medicul care a consultat-o să lase
sarcina pentru că el și soția lui nu aveau copii și i-a promis că o să-i înfieze copilul pe care îl va naște.
Și așa poloneza a născut-o pe M și cînd soția medicului a auzit
că e fată, n-a mai vrut-o, deși nu se pusese problema că înfiază copilul numai în cazul în care ar fi băiat. Ca urmare a acestei decizii, poloneza a fugit și și-a abandonat fiica lăsînd-o în maternitate.
În aceeași rezervă cu poloneza se afla o femeie care avea o cumnată care nu putea avea copii. Această cumnată fusese născută în America din părinți români emigrați care la un moment dat au venit în vizită în România la părinții lor împreună cu cei 4 copii pe care îi aveau. Părinții au murit și copiii au fost crescuți de rude și nu s-au mai întors în America. Femeia s-a căsătorit, ulterior soțul ei a murit în război și a murit la ruși când Antonescu a ordonat "Români treceți Prutul!". Ulterior s-a recăsătorit. Aceasta femeie auzind de povestea fetiței abandonate de o poloneză rătăcită prin România, s-a hotărît s-o înfieze.
M, 20 de ani mai tarziu l-a nascut pe C, în aceeași maternitate în care ea fusese născută și abandonată de către mama ei. De fapt fusese de două ori abandonată. Și cine a asistat-o la
naștere, tocmai medicul care a promis c-o înfiază și care s-a dezis de promisiunea făcută. Nici M nu știa că el trebuia să fie tatăl ce urma s-o înfieze și nici medicul nu știa că M era fiica pe care n-am mai înfiat-o conform promisiunii făcute. M în timp ce suferea în chinurile nașterii i-a relatat medicului povestea ei și după ce M l-a născut pe C medicul i-a mărturisit că el a fost cel care n-a mai înfiat-o.
Peste alți 26 de ani C avea să moară în armată, de o meningită netratată la timp de către un medic iresponsabil. Medicul era soția comandantului unității militare unde C își făcea stagiul militar și pe care doctorița cu pricina l-a tratat timp de 3 zile cu algocalmin și aspirine, el avînd ditamai meningita. Pentru această moarte nimeni nu a fost pedepsit și asta e altă poveste. La înmormântare M a aflat de la fosta iubită a fiului ei că el i-a spus cândva iubitei lui că dacă ar fi să moară, el vrea să fie incinerat și cenușa să-i fie aruncată de pe digul de la 2 Mai. Ce l-a făcut oare pe C, un băiat de 20 de ani să-i spună iubitei lui așa ceva în timp ce stăteau pe malul mării? Și așa M s-a hotărât să-l incinereze pe C și să-i respecte dorința. Numai că M, după incinerare nu a putut să stea cu cenușa fiului ei în casă și asta pentru că nu i-a spus mamei ei că l-a incinerat, bătrâna nefiind deplasabilă nu a știut că nepotul ei a fost incinerat. Drept urmare am luat urnele, căci erau două, și am stat cu ele la noi acasă timp de două săptămâni. Și am mers noi cei care l-am iubit și i-am aruncat cenușa în mare de pe digul de la 2 Mai și de fiecare dată când mergem la mare, mergem și pe dig ca să vorbim cu C..
Pe M o cheamă Maria și pe C îl chema Cristian și astăzi se împlinesc 9 ani de cînd Cristi a murit. Dumnezeu să-l odihnească!
PS - Bunica lui Cristi trăiește și acum. Are 95 de ani e bolnavă de Alzheimer și nu mai știe de ea. Alzheimerul s-a declanșat brusc într-o noapte (deși au existat și momente când boala a dat semne, dar erau semne nedecriptabile). Bătrâna a devenit violentă și de necontrolat. M ne-a rugat s-o ajutăm și pe data de 31 Decembrie 2011 am ajutat-o s-o interneze pe mama ei într-un cămin-spital specializat destinat supravegherii persoanelor bolnave de Alzheimer. Cum noi n-am preconizat cât o să dureze i-am spus c-o vom astepta pe holurile așezământului. Preț de câteva ore am gravitat în altă lume. Am stat acolo și-am asistat neputincioși la agonia unor bătrâni care nu mai erau eie înșiși și ajunseserăm să le ajutăm pe îngrijitoare pentru că nu puteam să stăm inerți și să ne uităm. Ulterior medicii de la internare auzind că M a venit cu niste prieteni care o asteapta pe hol ne-am invitat la camera de internare si acolo am discutat despre această boală cruntă.
Și dacă tot e vinerea mare n-o să pun imagini cu ouă vopsite și puișori în coș și mai scriu ceva de la Dostoievski citire.
"Și totuși, Dumnezeu îmi trimite cîteodată clipe în care sînt întru
totul liniștit; în aceste clipe iubesc și mi se pare că sînt iubit de
cei din jur și în asemenea clipe am închegat în mine simbolul credinței,
în care totul este pentru mine clar și sfînt. Acest simbol este foarte simplu, iată-l:
să crezi că nu există nimic mai frumos, mai profund, mai simpatic, mai
rațional, mai curajos și mai perfect decît Hristos, și nu numai că nu
există, dar mi-o repet mereu cu o dragoste geloasă, nu poate exista. Ba
chiar mai mult de atît, dacă cineva mi-ar demonstra că Hristos se află
în afara adevărului și ar fi real, că adevărul e în afara lui Hristos,
aș prefera să rămîn cu Hristos decît cu adevărul. ..... Cea mai
mare nenorocire este cînd devii tu însuți nedrept, rău,nesuferit și ești
consștient de toate astea și nu te poți schimba. Am trecut prin asta.
Sînt convins că Dumnezeu v-a ferit de așa ceva. cred că Dumneavoastră,
ca femeie, ați avut mult mai multă forțăde a suporta și a ierta".
Scrisoare către N.D. Fonvizina. Omsk. 1854
Deși Dostoievski toată viața lui s-a confruntat cu lipsa banilor n-a putut scrie niciodată pentru bani.
"Eu afirm un singur lucru: dacă doriți să observați omul și să-i
cunoașteți sufletul să nu încercați să-i pătrundeți tăcerea, vorbirea
sau plînsul, nu judecați nici măcar pe baza mîniei sale, fie ea mînia
cea mai nobilă, stîrnită de ideile cele mai superioare, ci observați mai
bine cum rîde: dacă are un rîs frumos, blînd și vesel - e dovadă că
avem de-a face cu un om bun. Să ții
seama însă că rîsul acestui om să nu fie nici rîs prostesc; acest rîs
trebuie să te facă și pe tine să rîzi, trebuie să te înveselești și tu,
comunicativ, dar este obligatoriu ca omul însuși să nu devină ridicol.
Pe scurt, rîsul este proba cea mai sigură a sufletului. - Aceasta o recomand, propriu-zis, femeilor, îndeosebi logodnicelor în perioada cînd au pus ochii pe cineva."
Mă
gîndeam la cum ar fi să nu te uiți în oglindă un an întreg, în nici un
geam, în nici un ochi de apă, să nu-ți zărești chipul nicăieri unde s-ar
putea reflecta. Și mi-am dat seama că sînt teribilistă și mi-am adus
aminte de ce spunea Nora Iuga și anume că se privește în oglindă cu
lumina stinsă și mi-am mai adus aminte că am citit despre o prizonieră
din Gulag care s-a întors acasă după zeci de ani
de prizonierat, timp în care nu s-a privit în oglindă, și cînd s-a
văzut cum arată s-a speriat îngrozitor. Și m-am gîndit la cei bolnavi de
cancer cărora le este aproape imposibil să se privească în oglindă și
la persoanele în vîrstă, mai ales femeile, cărora le face rău privitul
în oglindă. Și mi-am dat seama ce prostie este să te privezi de ceva
fără să fii nevoit s-o faci, ci doar așa pentru că ți se năzare.
Astăzi de dimineață, în metrou, am observat că pe rîndul de scaune de vis a vis de unde stăteam eu era un bărbat la vreo 60 de ani, surdo-mut, care purta un dialog cu cineva la fel ca el și care se afla pe rîndul de scaune pe care stăteam eu și pe care l-aș fi putut vedea numai dacă m-aș fi aplecat în față și m-aș fi uitat spre dreapta, acțiune pe care nu era elegant și nici frumos s-o întreprind.
Uitîndum-mă la bărbatul acela care își folosea mâinile și mimica feței pentru a purta un dialog la distanță, mă gîndeam că doi oameni cu glas ar fi fost supărători daca purtau același dialog în aceleași circumstanțe. Mi se întîmplă deseori (în mijloacele de transport în comun și nu numai mie) să mă agaseze diverși care vorbesc tare la telefonul mobil sau care răcnesc unii la alții deși de multe ori stau umăr la umăr și se pot auzi și dacă vorbesc pe un ton normal.
Și totuși cei doi care discutau aveau un handicap serios (dacă mă pot exprima așa) și mă gîndeam la stranietatea situației, săracii erau surdo-muți și din cauza asta nu deranjau pe nimeni cînd discutau cu glasurile lor pe care nu le aveau.
Bărbatul era îmbrăcat tinerește și avea o șapcă bej care îi dădea un aer poznaș și am realizat că se amuza în timp ce discuta și deși nu înțelegeam ce spune a început să mă amuze și pe mine imaginea lui și nu pentru că ar fi fost garaghios așa vorbind în limbajul surdo-muților ci pentru că avea o figură foarte expresivă, veselă și tonică și nu mai vorbesc de privirea senină și voioasă pe care o avea.
Și tot uitîndu-mă la el am văzut în oglinda geamului aflat în spatele lui cine era interlocutorul lui, o fetiță drăgălașă la vreo 5 anișori care și ea se amuza teribil și rîdea în urma a ceea ce-i povestea bărbatul. Puteam s-o privesc nestingherit în oglinda geamului de la metrou. Alături de fetiță se afla bunica ei care avea glas și care nu era deloc impresionată de veselia celor doi și era total absentă față de bucuria fetiței, amănunt care era pe atît de trist pe cît de veselă era imaginea celor doi interlocutori fără glas, un bătrîn și o fetiță care discutau în limbajul semnelor celor fără de glas.
Unii își asumă urmările sau consecințele deciziilor, opțiunilor luate
sau drumului pe care aleg să meargă indiferent cît de greu le este și
cît de singuri rămîn. Ajung să fie singuri ori pentru că și-o doresc,
ori pentru că celorlalți le este teamă să li se alăture sau din ambele
cauze. Cum zicea Steinhardt "să-ți duci povara consecințelor propriei
răzvrătiri sau decizii". De cele mai multe ori oamenii aceștia aleg să
fie solitari și pentru că nu doresc și evită ei înșiși să fie
evidențiați pentru alegerile lor. oare trebuie "să fii ales" ca să poți
să îți asumi?
Și pentru că veni vorba despre ce-i care își asumă:
- un film - Cool Hand Luke (Luke mînă rece)
- o temă - libertatea individului și limitele la care e supus sau la care se supune sau alege să nu se supună
- o melodie - Plastic Jesus
- un actor - Paul Newman
Despre
Zoe Dumitrescu Bușulenga nu prea mai pomenește nimeni și aici mă refer
la modul în care a ales să se retragă din viața publică și socială și de
faptul că a fost una din persoanele care și-a asumat greșelile
trecutului și puțini au făcut-o.
La moartea lui Păunescu au fost mii de oameni, în schimb la căpătîiul lui Ticu Dumitrescu dacă adunai o sută.
Moartea actorului Ștefan Radof a trecut aproape neobservată, pentru că tot s-a petrecut recent.
La Dolănescu au fost iarși mii de oameni pe cînd o actriță precum
Rodica Tapalagă (la fel și fratele ei, Ștefan Tapalagă) au fost pe
nedrept uitați și neconsemnați cum s-ar fi cuvenit. Și sînt mulți
de care ar trebui să ne aducem aminte, pe care ar trebui să-i pomenim și
să învățăm cîte ceva din ceea ce au făcut ei cu viața lor și în viața
lor.
Lista e lungă, cu morți recenți și mai puțini recenți și
cu numele unor oameni în viață care au atitudini pe care am putea să le
luăm drept exemplu și chiar să le urmăm într-un fel care să ne
îmbunătățească viața și să ne liniștească conștiința, asta în cazul în
care o avem și ne dormi așa ceva.
Sau cine știe cine a fost doctorul Schileru, Grigore Schileru?
A
fost omul care l-a inspirat pe scriitorul Ion Băieșu atunci cînd a scris
romanul "Balanța" după care doi regizori de marcă ai cinematografiei
românești, Alexandru Tatos și Lucian Pintilie, au făcut două filme, două
versiuni ale aceluiaș subiect și documentar de către mai tînăra
regizoare, Diana Deleanu, "Doctorul Schileru" 2005
Le-am
enumerat în ordinea cronologică și toate trei sînt demne de lăudat,
asta după personajul care se regăsește în caret și în toate cele trei
filme.
"Mere Roșii" (1976) în regia lui
Alexandru Tatos și ca să mă exprim ca o scolopenbdră cine dracu' își mai
amintește de regizorul Alexandru Tatos?! În rolul doctorului a jucat
Mircea Diaconu
"Balanța" (1992) în regia lui Lucian Pintilie. În rolul doctorului joacă Răzvan Vasilescu.
"Mere Roșii" a fost regizat înainte de '89 și "Balanța" după '89.
merită văzute (în cazul în care nu le-ați văzut deja), asta dacă tot ne
canonim să vedem filme. Aici am căutat în primul rînd să evoc personajul real care a existat în carne și oase.
Unii își asumă urmările sau consecințele deciziilor, opțiunilor luate
sau drumului pe care aleg să meargă indiferent cît de greu le este și
cît de singuri rămîn. Ajung să fie singuri ori pentru că și-o doresc,
ori pentru că celorlalți le este teamă să li se alăture sau din ambele
cauze. Cum zicea Steinhardt "să-ți duci povara consecințelor propriei
răzvrătiri sau decizii". De cele mai multe ori oamenii aceștia aleg să
fie solitari și pentru că nu doresc și evită ei înșiși să fie
evidențiați pentru alegerile lor. oare trebuie "să fii ales" ca să poți
să îți asumi?
Și pentru că veni vorba despre ce-i care își asumă: - un film - Cool Hand Luke (Luke mînă rece) - o temă - libertatea individului și limitele la care e supus sau la care se supune sau alege să nu se supună - o melodie - Plastic Jesus - un actor - Paul Newman
Despre
Zoe Dumitrescu Bușulenga nu prea mai pomenește nimeni și aici mă refer
la modul în care a ales să se retragă din viața publică și socială și de
faptul că a fost una din persoanele care și-a asumat greșelile
trecutului și puțini au făcut-o.
La moartea lui Păunescu au fost mii de oameni, în schimb la căpătîiul lui Ticu Dumitrescu dacă adunai o sută. Moartea actorului Ștefan Radof a trecut aproape neobservată, pentru că tot s-a petrecut recent.
La Dolănescu au fost iarși mii de oameni pe cînd o actriță precum
Rodica Tapalagă (la fel și fratele ei, Ștefan Tapalagă) au fost pe
nedrept uitați și neconsemnați cum s-ar fi cuvenit. Și sînt mulți
de care ar trebui să ne aducem aminte, pe care ar trebui să-i pomenim și
să învățăm cîte ceva din ceea ce au făcut ei cu viața lor și în viața
lor.
Lista e lungă, cu morți recenți și mai puțini recenți și
cu numele unor oameni în viață care au atitudini pe care am putea să le
luăm drept exemplu și chiar să le urmăm într-un fel care să ne
îmbunătățească viața și să ne liniștească conștiința, asta în cazul în
care o avem și ne dormi așa ceva.
Sau cine știe cine a fost doctorul Schileru, Grigore Schileru? A
fost omul care l-a inspirat pe scriitorul Ion Băieșu atunci cînd a scris
romanul "Balanța" după care doi regizori de marcă ai cinematografiei
românești, Alexandru Tatos și Lucian Pintilie, au făcut două filme, două
versiuni ale aceluiaș subiect și documentar de către mai tînăra
regizoare, Diana Deleanu, "Doctorul Schileru" 2005
Le-am
enumerat în ordinea cronologică și toate trei sînt demne de lăudat,
asta după personajul care se regăsește în caret și în toate cele trei
filme.
"Mere Roșii" (1976) în regia lui
Alexandru Tatos și ca să mă exprim ca o scolopenbdră cine dracu' își mai
amintește de regizorul Alexandru Tatos?! În rolul doctorului a jucat
Mircea Diaconu
"Balanța" (1992) în regia lui Lucian Pintilie. În rolul doctorului joacă Răzvan Vasilescu.
"Mere Roșii" a fost regizat înainte de '89 și "Balanța" după '89.
merită văzute (în cazul în care nu le-ați văzut deja), asta dacă tot ne
canonim să vedem filme. Aici am căutat în primul rînd să evoc personajul real care a existat în carne și oase.
Cîți dintre noi au auzit sau știu cine a fost și ce a făcut scriitorul I. D. Sîrbu putem da un search în cazul în care nu știm. http://www.romanialibera.ro/cultura/carte/dosarul-de-urmarire-al-lui-i-d-sirbu-devenit-literatura-252519.html
Am postat aici și niște linkuri din dorința ca ceea ce vreau să fie mai
bine înțeles și știut, și nu din dorința de a mă da mare cu ce au scris
alții. Link-ul despre Bujor Nedelcovici mi l-a dat un prieten și-l dau
și eu mai departe pe calea asta. Dacă tot circulă p enet tot felul de
prostii e bine să se scrie și să se pomenească cît mai mult și despre cei care merită
asta.
La
Monterey International Pop Music Festival, 16-18 iunie 1967. A prestat
după formația The Who și impresarul lui a fost disperat gîndindu-se că
intră după ei, The Who avînd mare impact la public și Peter Townsend își
distrusese chitara pe scenă, dar Jimi nu s-a dezmințit și a încheiat
spectacolul dînd foc chitarei sale.
Pe Bulevardul 1 Decembrie 1918 undeva prin Balta Albă în drum spre Auchan în fața unui bloc "confort n" era un băiat la vreo 9 ani, așezat în fund pe bordură cu o cheie franceză în mînă și care meșterea ceva la o bicicletă.
Din scară a ieșit o fată la vreo treisprezece ani. Fuma și încerca să fie cît mai nonșalantă și nu făcea altceva decît să accentueze discrepanța dintre aspect (vîrstă) și atitudine și era mai mult comică decît ceși dorea ea să pară. Fetiță care se grăbea să fie femeie, nimci nou sub soare mai ales în vremurile astea.
Și a trecut țanțoș pe lîngă băiat fără să-i adreseze nici priviri și nici să-l salute.
Ca urmare, îl aud pe băiat zicînd cu ochii'n bicicleta lui "Te-ai îngrășat și tu Mădălino, că erai ca o scîndura cu doua bețe'nfipte-n cur!". Fata i-a raspuns printre două fumuri de țigară "Nu vorbesc cu un mucos ca tine". De fumat fuma ca o începătoare, ceea ce și era la vîrsta ei.
Din sens invers veneau trei țigani trecuți de prima tinerețe și cînd au văzut-o pe Mădălina fumînd și încercînd să pară femeie înainte de vreme s-au întrebat unii pe alții "a cui fata e asta mă?" (pînă și ei erau intrigați de discrepanță).
Iisus începe să dispară din propriile sărbători religioase. Mie mi se pare că s-a retras mult mai mult din Crăciun decît din Paști, dar cred că recuperează.
În 4 aprilie 1944 a avut loc un raid aviatic asupra Bucureștiului. Atunci a fost bombardată și casa bunicilor lui Valentin din care a rămas numai un radio. Tot în timpul acelui bombardament a murit Vasile Vasilache, un actor care făcea parte din cupletul umoristic "Stroe și vasilache". Stroe a trăit pînă în 1990 și țin minte că vedeam la tv pe vremea cînd eram copil filmulețe cu ei și aveau "un clip" în care satirizau postura de șomeri și cîntau suav "șomăm, șomăm șomăm" și eu nu înțelegeam ce-i aia să șomezi.http://www.youtube.com/watch?v=VK5MlV5NdDI&feature=share
Cu niște ani în urmă am văzut un film care mi-a plăcut foarte mult și care se numește "Le Roi dance". Acțiunea se petrece pe vremea Regelui Soare, Ludovic al XIV-lea și tratează cele două pasiuni ale lui, instituirea monarhiei absolute și dansul, era un bun și talentat dansator, practica un stil de dans dificil care necesita mult efort fizic pe care regele era capabil să-l depună. Piesele care reprezentau suportul muzical al dansurilor Regelui Soare erau compuse de compozitorul și dansatorul de curte Lully care și-a dedicat viața și cariera lui Ludovic al XIV-lea. În același timp la curte se jucau și piesele lui Molière în care juca el însuși. Și văzînd acest film am înțeles noțiunea de a muri molierește, adică să mori la datorie, căci Molière a murit pe scena jucîndu-și practic propria moarte. În rolul lui Molière joacă Tchéky Karyo, unul dintre actorii mei preferați. La noi actorii cam mor molierește. http://www.youtube.com/watch?v=UMEQ02mYxqg&feature=relmfu
Am
sentimentul că "Public Enemies", versiunea recentă despre viața lui
Dillinger cu Johnny Depp în rolul principal, fiind turnat în 2009
imediat după ce a izbucnit criza bancară de la sfîrșitul lui 2008, îl
înfățișează într-o lumină mult mai favorabilă. Un haiduc de secolul XX, a
făcut pușcărie de 9 ani, de la 20 la 30 de ani, și după ce a ieșit tot
nu s-a "potolit". A fost trădat de o româncă, Ana Cumpănaș, care a fost
silită de poliție să-l trădeze fiind amenințată cu deportarea în România
în cazul în care nu ar fi făcut-o. Cu ani în urmă nu prea mi-era clar e
ce spărgătorii de bănci erau priviți cu admirație și socotiți eroi de
către populație, acum înțeleg de ce.
Am să mă uit și la versiunea din 1973, "Dillinger", cu Warren Oates în rolul principal, ca să mă lămuresc dacă greșesc sau nu în percepția pe care am avut-o. Unde mai pui că agentul federal, cel care a condus operațiunea de capturare și împușcare, s-a sinucis pe la vîrsta de 56 de ani. Era un tip scund, era poreclit "Little Mel". Din film nu reiese că era scund și așa îmi explic tenacitatea lui.
În film apare și o femeie șerif sau director de pușcărie și mă gîndeam cum ar să fii copil și să fii întrebat "ce vrei să te faci cînd
o să fii mare?" și tu să răspunzi "director de pușcărie" și să fii și
fată.
