Am vazut “Melancholia” a doua oară într-un interval de timp destul de scurt.
Prima oară am făcut greșeala sa nu fiu într-o dispoziție foarte potrivită pentru a digera acest film și l-am urmărit sincopat.
E mai sănătos să vezi un film în condiții în care să nu poți întrerupe vizionarea atunci cind îți tună ție știind că o poți relua oricînd.
Lars von Trier a ales să transmită mesaje simple și cutremuratoare formulate subtil, ironic și rafinat într-un context artistic. Mesajele astea se tot trimit numai că ele nu prea ajung la noi pentru că sîntem indiferenți, imobili sau prea apăsați de nimicniciile propriei nostre existențe.
Mi-a placut că s-a ferit să arate într-un mod apocaliptic cam ce ne așteaptă sau ne-ar putea aștepta. M-a amuzat accentul pe care îl pune pe cele 18 găuri care definesc anvergura terenului de golf aflat în posesia unui personaj bogat.
Von Trier înfățișează sfîrșitul lumii evocînd evenimentele la care participă o familie bogată dintr-o societate dezvoltată si nu una din Etiopia sau mai stiu eu ce loc aflat la polul foametei.
Ca semne distincte ale bogăției a ales terenul de golf și mica herghelie, la fel ca și deprinderea de a călări, cel putin asa mi s-a părut mie. Un om sărac (a se vedea o societate săracă, o țară săracă) nu prea are de ce să fie prea speriat de sfîrșitul lumii mai ales ca s-ar putea ca nici măcar să n-aibă habar că va veni. Un om sărac n-are ce pierde și nu e speriat, pe cînd unul bogat ar avea de ce să fie dacă ar ști că se sfîrșește lumeș și asta îl va prinde viu și nu mort.
Confortul poate ucide si te poate ucide.
E o paralelă între omul lucid și cel manipulat, bine înfipt în existența lui comodă și sigură
Două surori, Justine și Claire.
Justine e o tipă inteligentă și lucidă, si ca toti inteligenții și lucizii e depresivă.
Depresia ei a început să pălească pe măsură ce prezența “Melancholiei” se făcea din ce în ce mai simțită.
Nu acelasi lucru se poate spune despre Claire, sora ei, care innebunea pe masura ce-și dădea seama că dispariția Pămîntului devine o certitudine, cea mai apăsătoare certitudine pe care o avusese vreodată.
În opinia mea replica cea mai tare a filmului am considerat-o a fi aceea că ar trebui să așteptam sfîrșitul lumii în budă, traducînd asta că acolo merităm să stăm pentru că ne-am batut joc de Pamînt.
Baiețelul o tot întreba pe matușa lui cînd vor construi peșteri. De ce peșteri? Pentru ca peștera evocă eșecul civilizației. Din peșteră am plecat, în ea ne vom întoarce.
La un moment dat Justine spune: “planeta tot ne va lovi”.
Nu spune care planetă. Se poate subîntelege ca însuși Pamîntul ne poate lovi pentru ca l-am ravășit cu inconștiența și indiferența noastră.
M-a fermecat și instrumentul acela zdrobitor de simplu pe care l-a inventat băiețelul pentru a ști ce gînduri are “Melancholia” cu Pămîntul. Un băț pe care la un capat se proptea în piept și la celalat capăt avea montat un cerc prin care se putea privi planeta ce amenința Terra. Melancholia era și ea albastră ca și victima ei, pămîntul.
Acel isntrument era mai convingător și lămuritor decît o armată de oameni de știință și internetul la un loc.
Și bețele acelea puse sub formă de piramidă. Nu tu buncăr, nu tu zid, nu tu nimic solid sau iluzoriu solid care să te poată salva.
“Antichrist” nu mi-a plcaut, dar “Melancholia”, da! ....cel puțin mie.
Dacă ne taie apa și curentul vom ajunge brusc în evul mediu timpuriu.
PS - Deși nunțile terorizează pe mulți (inclusivi pe miri) puțini au puterea de a renunța la ele, mai ales la cele programate minut cu minut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu