Secvență

Azi am părăsit buncărul în care lucram și odată cu el părăseam și firma Edipresse în care am petrecut cei mai frumoși ani ai vieții mele profesionale de pînă acum. (În traducere liberă noi dtp-știi eram plasați în basement și asta pentru că noi nu trebuie să lucrăm la lumina zilei pentru că lumina zilei ne deformează culorile pe monitor și atunciar fi existat pericolul ca la tipar să iasă niște parascovenii de imagini).

În timp ce urcam scările îmi spuneam că e ultima dată cînd ies de acolo și mă ronțăia melancolia. În fața mea erau 2 muncitori care tocmai cărau un dulap (căci se producea mutarea mobilierul la firma care ne-a cumpărat). Cînd mă uit era chiar dulapul meu, scria pe el "Luminița Micșunescu". Dulapul e lung și îngust, asemănător unui coșciug și era așa ca o procesiune, ca și cum aș fi mers în urma propriului coșciug.
Și am ieșit la suprafață, am dat de aerul rece și revigorant. Cerul era voios și soarele strălucea pe el și am început să merg zglobiu și țanțoș. E un nou început și mie îmi plac chestiile astea.