În prima seară a anului am revăzut "Sonata de toamnă" (Höstsonaten), în regia și după scenariul lui Ingmar Bergman. Am mai pomenit de filmul ăsta cu cîteva postări mai în urmă. E un recital de actorie de la un capăt la altul al filmului, evident că se simte mîna lui Bergman în tot ce suflă, dar și tema filmului nu e mai prejos.
Un film despre relația frămîntată dintre o mamă și fiicele ei.
"Pentru mine, omul este o creație extraordinară, ceva ce nu poate fi înțeles.
În om există totul, de la ce e mai bun la ce e mai rău.
Omul e chipul lui Dumnezeu, iar în Dumnezeu este totul.
De aceea au fost creați oamenii, dar și demonii, heruvimii, profeții și artiștii sau iconoclaștii.
Totul există într-o strînsă legătură.
Ca niște tipare enorme care se transformă mereu. Înțelegi?
Tot așa trebuie să existe și nenumărate realități.
Nu numai realitatea pe care o percepem cu simțurile noastre, dar și o învălmășeală de realități care se arcuiesc între interiorul și exteriorul fiecăruia.
Să crezi în limite înseamnă doar frică și îngîmfare.
Nu există limite.
Nici pentru gînduri, nici pentru sentimente.
Nu... Neliniștea e aceea care pune limite, nu crezi?"
Eva, Autumn sonata
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu